Marea Evanghelie a Lui Ioan (Vol 1) - Dicteu Divin prin Jakob Lorber

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1




























Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1 (10)































PREFAŢĂ


















În timp ce inimile se uscau sub arşiţa pustiitoare a ideilor care-l negau pe Hristos, într-un loc
retras şi liniştit, un suflet simplu şi iubitor de DUMNEZEU l-a întâlnit în focarul cel viu al inimii sale
pe Iisus. Binecuvântatul era misticul Jakob Lorber din Graz. Ca şi în cazul profeţilor Vechiului
Testament, prin el a vorbit Spiritul atotputernic al lui DUMNEZEU, pe care el l-a simţit şi l-a auzit ca
pe o tainică voce interioară. Lorber a fost fiul unui podgorean din Steiermark, care era şi
capelmaistrul unei societăţi muzicale. Mama sa era o femeie pioasă şi înţeleaptă, care ţinea foarte
mult la primul ei născut. Acesta s-a dovedit încă din fragedă tinereţe foarte dotat în multe domenii. El
chiar urma să se facă pastor şi a făcut studii de specialitate, dar după terminarea lor s-a dedicat
preocupării sale preferate, muzica.
În cel de-al patruzecilea an al vieţii sale i s-a oferit postul de capelmaistru la Triest. Lorber
tocmai îşi făcea pregătirile de plecare, când dintr-o dată şi pe neaşteptate s-a petrecut un eveniment
miraculos care a dat o întorsătură decisivă vieţii şi creaţiei sale de atunci înainte, în zorii zilei de 15
martie 1840, Lorber a primit misiunea sa divină printr-o chemare de-a dreptul profetică. Precum
profetului din Patmos, şi lui o voce divină i-a poruncit: “Ia-ţi acum condeiul şi scrie!”
Şi astfel el a aşternut primele cuvinte inspirate de DUMNEZEU pe care i le dicta vocea: “Aşa
vorbeşte acum Domnul DUMNEZEU pentru fiecare; şi aceasta este perfect adevărat, exact şi clar;
cine vrea cu ardoare să vorbească cu Mine, acela să vină cu multă dragoste către Mine şi când va fi
pregătit Eu îi voi sădi răspunsul Meu chiar în inima sa. Dar trebuie să se ştie dinainte că numai cei
curaţi şi cu inima plină de smerenie, vor auzi vocea Mea. Şi să nu uitaţi niciodată că cine Mă pune
mai presus de lumea aceasta şi Mă iubeşte cu o iubire mare şi nesfârşită, precum iubeşte o gingaşă
mireasă pe mirele ei, cu acela Eu voi merge braţ la braţ şi îi voi vorbi când Mă va întreba. El Mă va
putea privi oricând precum un frate pe celălalt frate şi Mă va privi atunci precum Eu l-am privit din
veci, înainte chiar ca el să fi existat.”
Din momentul primirii misiunii sale divine, Jakob Lorber şi-a subordonat întreaga sa
personalitate îndeplinirii acesteia şi de atunci înainte el a trăit mai mereu retras şi în smerenie,
acceptând să fie doar “scribul umil al lui DUMNEZEU”.
Biograful său, Karl Gottfried Ritter von Leitner, ne relatează: “începea să scrie fiind astfel
inspirat, aproape zilnic, dimineaţa, înainte de micul dejun. Cel mai adesea el stătea atunci la o măsuţă,
iarna, fiind lipit de sobă, cu totul retras în sine, mişcând peniţa neîntrerupt şi uniform, fără a face vreo
pauză de gândire şi fără a corecta ceva din cele scrise, ca unul căruia i se dictează în taină ceva de
către altcineva, în repetate rânduri el a afirmat că în timp ce auzea vocea care i se adresa, îi apărea de
asemenea şi imaginea celor auzite”.
Lorber însuşi scria în anul 1858 unui prieten: “Referitor la vocea cea tainică interioară şi la
modul în care eu o percep, nu pot spune mai mult decât că eu primesc astfel lăuntric cuvântul cel
sfânt al Domnului pe care îl percep atunci permanent, în zona inimii, ca pe un gând extrem de clar,
luminos şi pur, care este exprimat în cuvinte. Nici unul dintre cei care stau în acele clipe lângă mine
nu pot totuşi auzi vreo voce. Dar să ştiţi că pentru mine, această voce binecuvântată sună mai luminos
şi mai clar decât orice alt sunet material”. (Scrisorile lui Jakob Lorber, Bietigheim 1931). Din
redactarea fidelă a celor auzite (de a căror culegere şi publicare s-au îngrijit în special Otto Zluhan şi
Anselm Huttenbrenner) a rezultat, cu timpul, o operă deosebit de valoroasă, în 25 de volume, în
1

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


ordine cronologică, putem aminti aici:
Casa Domnului (3 vol.), Saturn, Soarele natural, Soarele spiritual (2 vol.), Copilăria lui Iisus,
Corespondenţa lui Iisus cu Abgarus, Scrisoarea din Laudiceea a apostolului Pavel, Pământul şi luna,
Episcopul Martin (Un ghid prin lumea cealaltă), Robert Blum (Un ghid prin lumea cealaltă, 2 vol.),
Cele 3 zile la Templu (Iisus la 12 ani, la Templu), Daruri cereşti (2 vol.) şi, în sfârşit, ca o încununare:
Marea Evanghelie a lui Ioan (o descriere amănunţită a celor 3 ani de propovăduire a lui Iisus, care
completează şi interpretează informaţia biblică).
Lucrul cel mai important în cazul lui Lorber, care, de altfel, avea şi harul clarviziunii, este
minunata învăţătură ce se desprinde din lucrările sale. Numai înţelepciunea atotcuprinzătoare şi
profundă a lui Dumnezeu poate aborda toate problemele vieţii văzute şi nevăzute şi poate lămuri
numeroasele mistere ale gândirii omeneşti dintr-un punct de vedere superior, spiritual.
Pe scurt, Lorber prezintă într-o formă desăvârşită concepţia spirituală despre lume, expiră
lumea într-un mod spre care vor tinde în curând atât ştiinţa cât şi intuiţia omenirii după depăşirea
materialismului, în toate domeniile cunoaşterii.
Specificul limbajului din acest dicteu care este revelat oamenilor, necesită unele explicaţii,
deoarece pe alocuri anumite construcţii şi expresii utilizate ar putea deruta pe unii cititori.
Existenţa profetică şi plină de mistere de care au parte doar cei binecuvântaţi de
DUMNEZEU, este în ultimă instanţă inefabilă şi de aceea nu trebuie să ne mirăm, dacă în lucrările lui
Lorber limbajul folosit este în deplină concordanţă cu originalitatea spirituală a profetului - aşa cum
putem observa şi la evanghelişti “. Profeţii Vechiului Testament vorbesc limba specifică epocii lor,
aşa cum misticii Evului Mediu o vorbeau la rândul lor pe a lor. La fel vom constata că vorbeşte şi
misticul şi profetul Jakob Lorber limbajul timpului său.
Nu este prin urmare deloc nevoie să cercetăm învelişul exterior al celor revelate pentru a
proba autenticitatea cuvântului profetic. La fel nu a greşit nici marele iluminat Sadhu Sundar Singh,
acest original Hrist al Orientului când, la un moment dat, în mesajul său către lumea apuseană,
referindu-se la criticarea Bibliei de către modernişti, scria, printre altele: “Foarte adesea am remarcat
că ei cercetează extrem de amănunţit doar învelişul exterior, cum ar fi stilul folosit sau probabilitatea
internă a datelor ori specificul scrierilor, dar aproape niciodată ei nu caută miezul, pentru a descoperi
realitatea. Căci ar trebui să se ştie că, cu totul altfel se apropie de Biblie cel care într-adevăr caută
realitatea! El are atunci numai o dorinţă, şi anume, să fie şi să rămână una cu realitatea
(DUMNEZEU); lui niciodată nu-i pasă când sau prin mâna cui a fost scrisă o anume carte ori a fost
revelată o anume Evanghelie. El ştie doar că acolo are cuvântul lui DUMNEZEU, pe care profeţii şi
apostolii l-au notat cu rigurozitate, aşa cum i-a îndemnat atunci Duhul Sfânt.” (a doua epistolă a lui
Petru, 1 ,21). (Sadhu Sundar Singh, “Gesammelte Schriften”, Stuttgart, 1972).
La fel noi putem spune acum şi despre mesajul lui Jakob Lorber. Căci niciodată nu se poate
afirma cu tărie că revelaţia divină s-a încheiat odată cu apariţia Sfintei Scripturi. Dacă am gândi
vreodată asta, ar însemna să limităm în mod copilăresc acţiunea lui DUMNEZEU. El se adresează în
toate timpurile atât celor care îl iubesc cât şi prietenilor săi, prin viziuni şi revelaţii şi le comunică
misterele sale. Iar misterele lui DUMNEZEU sunt în veci fără de sfârşit.
Să ne amintim în această direcţie că apostolul Ioan este cel care a scris: “Căci trebuie să ştiţi
că mai sunt multe alte lucruri pe care Iisus le-a făcut şi dacă ar fi să se scrie toate câte a făcut cu
de-amănuntul, cred că lumea aceasta aproape că n-ar putea cuprinde cărţile care s-ar putea atunci
scrie.” (21,25).
Marea Evanghelie a lui Ioan este, fără îndoială, cea mai remarcabilă lucrare divin inspirată a
lui Jakob Lorber. Ea cuprinde peste 10 volume, în ediţia originală în limba germană, în care ni se
revelează, în detaliu, diferite momente din viaţa lui Iisus, în cei trei ani ai misiunii sale spirituale pe
pământ, timp în care a desfăşurat o intensă, extraordinar de bogată şi uluitoare activitate spirituală.
Marea Evanghelie a lui Ioan oferă o nouă imagine asupra lumii, integrată într-o perfectă
armonie cosmică. Sunt prezentate informaţii clare şi inedite despre Creaţie, despre îngeri,
cosmogonie, lumea astrală, religiile asiatice, materie, suflet şi spirit.
2

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


Această nouă revelaţie nu este deloc în contradicţie cu revelaţia tradiţională a celor patru
Evanghelii ci, dimpotrivă, ambele au la bază acelaşi fundament divin. Această operă monumentală
este străbătută pe tot parcursul ei de cea mai înaltă înţelepciune divină care luminează întreaga
Creaţie. Ea arată oamenilor o cale simplă spre desăvârşire spirituală, cale uşor accesibilă oricui
urmează cu seriozitate şi plin de entuziasm şi perseverenţă învăţăturile lui Iisus. Sunt reliefate,
totodată, multe similitudini cu filosofia şi înţelepciunea orientală care sunt de o evidenţă frapantă.
Găsim nenumărate concepte şi idei comune celor două tradiţii spirituale ceea ce demonstrează încă o
dată că înţelepţii au o lume comună.
Marea Evanghelie a lui Ioan a fost scrisă de Jakob Lorber între anii 1851 şi 1864. O primă
copie după manuscrisele originale ale acestei capodopere a fost realizată în anul 1871, copie care a
stat la baza a două ediţii ulterioare care au cunoscut lumina tiparului în anul 1891 şi respectiv 1909.
însă abia în anul 1922, prin grija lui Otto Zluhan, apare cea de-a patra ediţie a Marii Evanghelii a lui
Ioan, de data aceasta având ca sursă manuscrisele originale. Din motive greu de înţeles, aceste
manuscrise au fost transportate în Transilvania, la Mediaş, de unde, apoi, au fost readuse la lumină, în
anii de după cel de-al doilea război, mondial au fost tipărite ediţiile cu numerele 5 şi 6 care aveau la
bază ediţia a patra din anii douăzeci. Ulterior, au mai fost publicate încă trei ediţii: 7, 8 şi 9, toate
acestea fiind ediţii în limba germană. Marea Evanghelie a lui Ioan a fost de asemenea tradusă şi în
limbile franceză şi engleză, iar ediţia de faţă este prima traducere în limba română. Astfel, această
lucrare cât şi celelalte scrieri ale lui Jakob Lorber, inspirate de divinitate, au fost tipărite şi vândute în
milioane de exemplare şi au reuşit să reaprindă scânteia aspiraţiei către desăvârşire în sufletele multor
oameni.
Fie ca cititorul intuitiv şi plin de dragoste de DUMNEZEU al acestei cărţi să recunoască
imediat al cui Spirit ne vorbeşte în taină prin cuvântul modestului “scrib ai lui DUMNEZEU” care a
fost Jakob Lorber.





Capitolul 1

Scurtă introducere pentru o cât mai bună înţelegere spirituală a revelaţiilor Evangheliei
Sfântului Ioan, apostolul preferat al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 1 Ioan I,
1-5)
(1) La început era Cuvântul (Logosul creator) şi Cuvântul (Logosul creator) era cu
Dumnezeu şi Cuvântul (Logosul creator) era Dumnezeu.
(2) El era la început cu Dumnezeu.
(3) Toate care s-au făcut au fost făcute prin El; şi nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost
făcut fără El.
(4) În El era şi viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.
(5) Lumina luminează neîncetat în întuneric şi întunericul niciodată n-a biruit-o.







1. Aceste versete sunt sursa a numeroase erori şi confuzii; cei mai înverşunaţi adversari ai lui
Dumnezeu s-au folosit şi se folosesc în nenumărate feluri de aceste texte pentru a contesta divinitatea
Mea; mai ales ei sunt aceia care resping de fapt întreaga divinitate. Noi nu vom relua aici toate
vicleniile lor, căci aceasta nu ar crea decât o confuzie şi mai mare, ci vom urmări mai degrabă să
punem în evidenţă această lumină, lumina care va combate şi va elimina aceste erori.
2. Neînţelegerea acestui text ţine în principal de insuficienţele unor traduceri cât mai corecte
din limba originală într-o limbă modernă. Deoarece lucrurile se prezintă astfel, trebuie ştiut că aceasta
s-a datorat necesităţii ca mesajul spiritual al acestui text să poată fi mai bine ascuns, căci altfel, de
multă vreme, dimensiunea sa cea mai sacră ar fi fost deja dezvăluită, spre marea nefericire a
întregului pământ. Tocmai de aceea doar învelişul exterior al textului a putut fi atins. Însă miezul său
cel viu nu a putut fi profanat.
3. Acum a sosit timpul să dezvăluim sensul cel mai profund şi autentic al Evangheliei tuturor
3

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


acelora care sunt demni de această revelaţie, dar să ştiţi că revelaţia aceasta îi va costa mult pe cei
care nu sunt demni, căci Eu nu voi tolera şi nici nu voi accepta vreodată să se râdă de Mine.
4. Acestea fiind spuse, vom da în continuare o explicaţie necesară. Aici trebuie mai întâi luat
în consideraţie doar sensul spiritual (lăuntric) al textului şi nu sensul său cel mai profund, care are o
dimensiune divină. Acest al doilea sens fiind mult prea sacru, el ar putea aduce prejudicii celor care
nu trăiesc după cuvântul Evangheliei, în ceea ce priveşte sensul spiritual interior, acesta este totuşi
uşor de descoperit cu ajutorul unei traduceri cât mai corecte, corespunzătoare. Este ceea ce vom
demonstra în continuare.
5. Expresia “La început” este incorectă şi deformează, astfel sensul profund, căci ea pare să
conteste şi să pună la îndoială existenţa eternă a lui Dumnezeu, aşa cum au făcut deja anumiţi
înţelepţi ai Antichităţii, care i-au inspirat pe ateii de astăzi. Având însă textul exact, va fi uşor să
dezvăluim foarte precis sensul profund al acestuia.
6. Traducerea exactă ar trebui să fie: “La origini, (sau: fundamentul primordial a tot ceea ce
există) a fost şi este lumina”, adică marea şi sacra înţelepciune creatoare, ideea esenţială divină.
Această lumină nu numai că exista întru Dumnezeu, dar ea exista deopotrivă şi prin Dumnezeu.
Aceasta semnifică aici că lumina nu numai că emana în esenţă de la Dumnezeu, ci că totodată ea nu
era numai întru Dumnezeu, ea (lumina) fiind de asemenea şi aproape de Dumnezeu şi astfel ea
înconjura într-un anumit fel fiinţa divină originară. Din această explicaţie rezultă deja fundamentul
întrupării divine a Fiului omului, aşa cum va lămuri în întregime pasajul următor.
7. Ce era sau cine era aşadar, la drept vorbind, această lumină, această mare idee, această
preasfântă idee fundamentală, din care toate fiinţele au provenit într-un mod perfect liber? Aceasta nu
putea să fie decât Dumnezeu însuşi, pentru că în Dumnezeu, din Dumnezeu şi prin Dumnezeu, doar
Dumnezeu putea reprezenta esenţa Sa eternă şi perfectă. De aceea, textul originar spune:
8. “În Dumnezeu era lumina şi totodată lumina îl pătrundea şi îl înconjura pe Dumnezeu şi
Dumnezeu însuşi era lumina”.
9. Acest prim verset - explicat astfel - poate fi înţeles de către oricine, iar după aceea
înţelegerea celui de-al doilea verset rezultă de la sine: cuvântul mai sus menţionat, sau lumina (ori
marea şi divina idee creatoare) nu a provenit din esenţa divină originară, ci a existat din eternitate,
fiind una cu Dumnezeu şi asemenea lui Dumnezeu însuşi, în aşa fel încât ea (lumina) nu presupune
nici un fel de devenire, ceea ce explică totodată de ce se spune: “La început, sau la origini, întreaga
existenţă şi fiecare fiinţă care urma să fie manifestată existau toate prin Dumnezeu, întru Dumnezeu,
de la Dumnezeu, adică erau una cu Dumnezeu însuşi, de la un capăt la altul”.
10. Acest verset face aluzie, într-o manieră evidentă, la definiţia din primul verset a
“cuvântului” sau a “luminii”, origine a oricărei existenţe sau a oricărei fiinţe care se va naşte, într-un
mod perfect, dar care încă este nemanifestat.
11. În consecinţă, în forma sa reală, acest al treilea verset semnifică: “Orice fiinţă îşi are cu
adevărat originea în această Fiinţă primordială, care este prin Ea însăşi - în totalitate - originea eternă
a propriei Sale Fiinţe. Lumina, cuvântul (Logosul creator) şi voinţa acestei Fiinţe provin din propria
Sa lumină; ideea Sa creatoare originară este o parte din Ea însăşi, care este dornică de a se manifesta
sub o formă vizibilă, în toată desfăşurarea nesfârşită, nimic nu a apărut şi nu a luat o formă vizibilă
fără să provină din această origine şi fără să fi trecut prin acest proces.
12. Din înţelegerea corectă a acestor trei versete rezultă înţelegerea corectă a celui de-al
patrulea.
13. Este astfel uşor de înţeles că Fiinţa originară a întregii existenţe, lumina oricărei lumini,
gândirea primordială a oricărei gândiri şi a oricărei idei, forma iniţială - în sensul ei de origine
fundamentală a oricărei forme -, nu putea fi lipsită de formă şi nu putea fi un lucru mort, moartea
fiind contrariul perfect al fundamentului fiinţei, care este viaţa. Astfel, în acest cuvânt ori în această
lumină (sau altfel spus, această mare şi divină idee) de la Dumnezeu, întru Dumnezeu şi care se află
la originea oricărei manifestări a lui Dumnezeu însuşi, era viaţa cea mai perfectă. Dumnezeu era deci
şi este în El însuşi şl prin El însuşi, de la un capăt la altul şi în totalitate, fundamentul absolut şi
4

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


suprem, etern şi desăvârşit al oricărei vieţi, această lumină şi această viaţă cheamă toate fiinţele la
viaţă şi această lumină sau această viaţă este lumina, ea (lumina) fiind chiar viaţa însăşi în fiecare
fiinţă şi în fiecare om născut din El. Aceste fiinţe şi aceşti oameni au fost creaţi astfel după imaginea
perfectă a luminii primordiale, care este prima condiţie a existentei lor, lumina şi viaţa lor fiind astfel
perfect asemănătoare acestei Fiinţe primordiale eterne.
14. Dar, pentru că viaţa divină originară este şi trebuie să fie perfect liberă, fără libertate ea
nemaiputând fi viaţă şi, pentru că viaţa tuturor fiinţelor create este şi trebuie să fie asemănătoare vieţii
originare, fără de care viaţa şi absenţa vieţii sau moartea nu ar putea exista, rezultă în mod evident că
nu li se poate da fiinţelor create, oamenilor, decât o viaţă perfect liberă, ce este resimţită de aceştia ca
fiind perfect liberă, fără a trage de aici concluzia că această viaţă provine de la ele însele (adică de la
fiinţele create), ci dimpotrivă, că ea a apărut pur şi simplu prin voinţa atotputernică a lui Dumnezeu.
15. Orice fiinţă creată trebuie şi poate să aibă percepţia faptului că viaţa şi fiinţa sa sunt şi
trebuie să fie create după imaginea cea desăvârşită a lui Dumnezeu, fără de care ea (fiinţa) nu ar avea
nici viaţă şi nici existenţă.
16. Însă, dacă privim realitatea mai îndeaproape, se dovedeşte că în toate fiinţele create se
regăsesc în mod necesar două sentimente: pe de o parte, sentimentul de a avea în sine asemănarea cea
divină sau lumina divină originară şi, pe de altă parte, ca un efect al acestei lumini, sentimentul unei
transformări progresive, care ni se revelează prin voinţa primordială a Creatorului.
17. Primul sentiment situează creatura într-o asemănare absolută cu Creatorul, astfel încât ea
crede tocmai de aceea că este ieşită din ea însăşi şi ea consideră că este perfect independentă şi fără
nici o legătură cu vreo origine primordială eternă; ea mai crede că este conţinută în ea însăşi şi poate
dispune de ea însăşi. Al doilea sentiment - care decurge în mod necesar din primul - este conştiinţa de
a proveni din această proprie origine primordială şi de a se manifesta liber în timp, considerându-se
totodată foarte dependentă de această origine primordială.
18. Acest sentiment de umilire, atunci când se revelează în fiinţă, transformă prima atitudine,
orgolioasă, într-un sentiment de umilinţă, care este absolut necesar, aşa cum va fi demonstrat ulterior.
19. Sentimentul orgoliului combate însă cu putere acest sentiment de smerire de sine, pe care
el vrea să-l reprime.
20. Din această luptă apare ranchiuna şi în final survine ura faţă de această origine
primordială a oricărei fiinţe şi astfel apare refuzul de a se vedea umilită prin acest sentiment de
dependenţă; astfel, sentimentul orgoliului creşte, se întăreşte şi atunci fiinţa se întunecă, înlăuntrul
creaturii, în locul luminii primordiale iau astfel naştere noaptea şi întunericul, iar această noapte şi
acest întuneric nu vor mai recunoaşte în ele lumina primordială, îndepărtându-se ca nişte orbi de ea.
21. Lumina primordială poate atunci străluci într-o astfel de noapte, dar această noapte în care
există o lumină - lumină pe care ea (noaptea) nu o mai poate vedea -, nu mai poate recunoaşte lumina
care vine la ea pentru a o transforma în această autentică lumină primordială.
22. În mod asemănător am venit Eu în lumea întunericului, ca fiind eterna Fiinţă originară a
oricărei existenţe şi ca fiind lumina primordială a oricărei lumini şi a oricărei vieţi, pentru toţi cei care
provin din Mine, dar ei nu M-au recunoscut fiindcă se aflau în noaptea penibilului lor sentiment de
orgoliu.
23. Al cincilea verset arată cum am venit Eu, Cel care exist din toată eternitatea după
dimensiunile Mele şi după proporţii primordiale, în această lume pe care am creat-o şi pe care am
născut-o, şi cum ea (lumea) nu poate să Mă recunoască drept propriul fundament (izvor) al fiinţei ei.
24. În calitatea Mea de origine a oricărei existente, am văzut - de la înălţimea luminii Mele
primordiale, eternă şi preasfântă -, cum acest sentiment de superioritate, care este lumina primordială
în om, a slăbit din ce în ce mai mult în cursul acestei lupte continue şi cum această lumină a vieţii a
devenit din ce în ce mai slabă şi mai întunecată, ea ajungând până la punctul în care, dacă Eu nu aş fi
venit personal în faţa oamenilor, în proporţiile Mele cele mai frumoase (cu alte cuvinte, în trupul Meu
de glorie) pe care Eu le dădusem şi lor iniţial, ei ar fi fost cu siguranţă, în marea lor majoritate,
incapabili să Mă recunoască; iar aceasta ar fi fost cu atât mai mult, dacă aş fi venit la ei într-un mod
5

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


inopinat, ca un pur “Deus ex machina”, sub o formă umană neaşteptată; daca aş fi procedat în acest
fel, doar Eu singur aş fi fost răspunzător dacă oamenilor le-ar fi fost imposibil să recunoască venirea
Mea neaşteptată.'...
25. Desigur că Eu am prevăzut aceasta din eternitate. Astfel, am anunţat într-un mod destul
de fidel şi cu precizie oamenilor venirea Mea, prin intermediul a mii de clarvăzători (profeţi) pe care
i-am inspirat şi care nu şi-au pierdut lumina divină în această luptă. Când venirea Mea s-a produs în
sfârşit, am făcut în aşa fel încât ea să fie însoţită de miracole şi am făcut chiar să apară un om în care
sălăşluia un suflet de o înaltă spiritualitate, care era capabil să anunţe oamenilor venirea Mea şi
prezenţa Mea pe pământ.






Capitolul 2














Spiritul Sfântului Arhanghel Mihail a fost întrupat în Ioan Botezătorul pentru a aduce
astfel mărturie despre Domnul nostru Iisus. Doctrina fundamentală: despre fiinţa lui
Dumnezeu, despre om şi despre raporturile lui cu Dumnezeu. Despre căderea omului şi despre
căile extraordinare ale lui Iisus Hristos .(Ioan l, 6-13)
(6) A venit un om care a fost trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
(7) El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca astfel toţi să creadă
prin el.
(8) Nu era el Lumina, însă el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
(9) Lumina aceasta era adevărata Lumină divină care, venind în lume, trebuie să lumineze
pe orice om.
(10) El era în această lume şi de fapt lumea aceasta a fost făcută prin El, dar cei din
această lume nu L-au cunoscut.
(11) El a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit cu toţii.
(12) Dar tuturor acelora care L-au primit, adică celor ce cred cu tărie în Numele Lui, El le-
a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.
(13) Ei au realizat astfel că erau născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia
vreunui om, ci din Dumnezeu.

l . Un om numit Ioan propovăduia pocăinţa; pe malul Iordanului, el îi boteza cu apă pe cei
care se reîntorceau către Dumnezeu. Spiritul profetului Ilie sălăşluia în acest om; era acelaşi spirit
angelic al celui care l-a învins pe Lucifer, în momentul creaţiei, acelaşi spirit care a fost chemat pe
muntele Sinai pentru a readuce la viată trupul lui Moise şi pentru a i-l răpi lui Lucifer.
2. El a venit de sus, ca un martor vechi şi nou în acelaşi timp, sau cu alte cuvinte, ca o lumină
provenită din Lumina primordială pentru a depune mărturie despre fiinţa originară a lui Dumnezeu,
Cel care s-a făcut trup El însuşi şi a venit ca om - într-o formă umană perfectă – la ai Lui, care provin
din El, pentru a-i lumina în noaptea lor şi a-i ajuta să regăsească lumina Sa primordială.
3. Este însă evident că acest om nu era chiar el lumina primordială, dar, la fel ca toate fiinţele,
era şi el o scânteie din aceasta. Lui i-a fost dat să rămână unit cu această lumină primordială, din
cauza umilinţei sale foarte mari.
4. Şi pentru că el (Ioan) era în mod constant în fuziune profundă cu lumina primordială - pe
care el ştia să o deosebească de propria sa lumină, cu toate că aceasta (adică propria sa lumină)
provenise din lumina primordială şi nu era decât o oglindire a ei, a luminii divine, pe care o
recunoştea şi căreia i-a adus mărturie vie - el a fost martorul perfect al acestei lumini primordiale şi a
trezit această lumină în inimile oamenilor atât de bine, încât aceştia au început să recunoască încetul
cu încetul că lumina primordială care se încarnase era aceeaşi cu cea pe care toate fiinţele şi toţi
oamenii o posedă în mod liber, prin graţie divină, şi pe care ei o pot păstra de-a pururi în toată
libertatea, dacă aspiră la aceasta.
5. Adevărata lumină (Hristos) nu era însă martorul, ci mărturia Celui care totdeauna a
6

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


iluminat şi a însufleţit oamenii care vin pe pământ. Iată de ce se spune în versetul 9 că aceasta este şi
a fost adevărata lumină care, la origini, a dat naştere oamenilor ca fiinţe libere şi care a venit acum să
le aducă iluminarea completă, care îi va face asemeni Lui.
6. Felul în care Eu, sau lumina primordială, în ciuda tuturor precursorilor şi a celor care au
anunţat venirea Mea, am rămas necunoscut oamenilor orbi din această lume - care totuşi, în fiinţa lor
profundă, proveneau toţi din Mine sau din lumina primordială, ceea ce este unul şi acelaşi lucru - a
fost în mod clar explicat în versetul 5. Să adăugăm totuşi că prin cuvântul “lume” nu trebuie să
înţelegem aici pământul care poartă pe suprafaţa lui sufletele aflate sub constrângere, ci că aici este
vorba numai despre oameni, proveniţi doar parţial din această materie şi care, totuşi, în calitatea lor de
fiinţe libere, nu fac parte sau nu trebuie să facă parte dintre aceste suflete condamnate. Ce pretenţie
absurdă ar fi fost să vreau să fiu recunoscut de către pietre, care sunt încă supuse judecăţii! Doar un
suflet care deja a devenit liber şi care adăposteşte în el spiritul Meu poate fi capabil să Mă recunoască.
7. Aşa cum am arătat mai sus, aici nu este vorba despre pământ, ci numai despre asemenea
oameni care au ajuns la un astfel de nivel datorită stării spirituale a sufletului lor, căci trebuie să ştiţi
că numai ei pot alcătui împărăţia Mea, pentru că atunci ei înşişi sunt constituiţi din lumina
primordială, care provine din lumina Mea primordială eternă şi aceasta deoarece ei sunt atunci, de
asemenea, una cu esenţa Mea fundamentală.
8. Dar această forţă primordială a slăbit în ei, pentru că oamenii s-au crezut superiori ei.
Astfel, din cauza orgoliului lor care i-a slăbit, Eu am venit la ei din împărăţia Mea şi încă o să mai vin
la ei (A DOUA VENIRE!). Oamenii însă nu M-au recunoscut aşa cum ei nu s-au recunoscut mai mult
nici pe ei înşişi ca fiind nemuritori în propria lor existenţă fundamentală, care nu va putea niciodată să
fie distrusă, deoarece esenţa eternă a fundamentului lor este propria Mea esenţă.
9. Se înţelege de la sine că în toţi cei care nu M-au primit sau care nu M-au recunoscut,
ordinea primordială a rămas perturbată şi odată cu această perturbare a rămas un anumit rău sau păcat,
în timp ce aceia care M-au primit, adică M-au recunoscut în inima lor, nu se mai află sub influenţa
acestui rău, deoarece ei sunt din nou în fuziune cu ordinea primordială şi cu forţa originară a fiinţei,
pentru că ei s-au regăsit astfel în Mine şi pentru că s-au regăsit pe ei înşişi cu ajutorul luminii Mele
primordiale care a fost pusă la origini în ei, care este a lor proprie şi care este viaţa eternă
indestructibilă.
10. Într-o asemenea existenţă, ei au descoperit nu numai că erau creaturile Mele - aşa cum le
revela umilul lor sentiment de a trăi, care nu depinde de altfel decât de bunăvoinţa Mea -, ci şi că ei
sunt de asemenea, în mod evident, proprii Mei copii, de vreme ce lumina lor, credinţa lor, sunt
asemenea propriei Mele lumini primordiale. Prin urmare, ei au în ei înşişi puterea deplină şi forţa care
există şi în Mine, iar prin această putere ei au dreptul deplin nu numai de a fi numiţi copiii Mei, dar
chiar şi de a fi copiii Mei, în toată plenitudinea.
11. Credinţa fermă în Dumnezeu este o astfel de lumină; iar Numele Meu, de care sunt legate
puternicele raze ale acestei lumini, este forţa, puterea şi esenţa proprie a fiinţei Mele originare, prin
care fiecare om are în el dreptul deplin de a fi numit copilul lui Dumnezeu. De aceea se spune în
versetul 12 că toţi cei care Mă vor primi în fiinţa lor şi care vor crede cu tărie în Numele Meu vor
putea fi consideraţi “Fiii lui Dumnezeu” cu drepturi depline.
12. Al treisprezecelea verset nu apare aici decât pentru a explica mai bine versetul precedent,
într-un limbaj mai concis, cele două versete reunite ar putea semnifica: “Celor care L-au primit cu
adevărat şi care au crezut cu tărie în Numele Lui, El le-a dat puterea (prin graţie) de a fi numiţi copiii
lui Dumnezeu, căci ei sunt născuţi din Dumnezeu şi nu din sânge, nici din voinţa cărnii (a materiei),
nici din voinţa omului”.
13. Este limpede că aici nu este vorba despre naşterea trupească, ci numai despre o a doua
naştere, întru spiritul iubirii de Dumnezeu, printr-o credinţă vie şi adevărată în numele cel viu al lui
Dumnezeu care este numit Iisus Savaot. Această a doua naştere poate fi numită de asemenea noua
naştere a spiritului prin botezul cerului.
14. Botezul cerului este sinonim cu trecerea perfectă a minţii şi a sufletului - cu toate
7

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


dorinţele sale - în starea de spirit care trăieşte din iubirea pentru Dumnezeu şi din iubirea întru
Dumnezeu.
15. Când această trecere se realizează cu adevărat prin libera voinţă a omului şi când toată
iubirea omului se focalizează întru Dumnezeu, omul, graţie unei iubiri atât de sacre, se găseşte în
întregime în Dumnezeu şi atunci el devine o nouă fiinţă, mult mai puternică - şi mai vie, ca şi cum ar
fi născută din nou, prin faptul că a atins dreapta de maturitate a lui Dumnezeu. Prin această nouă
naştere, care nu provine nici din simţurile cărnii, nici din voinţa de a procrea, omul devine un veritabil
copil al lui Dumnezeu şi aceasta se realizează prin graţia care este puterea liberă a iubirii de
Dumnezeu din inimile oamenilor.
16. Această graţie este chiar acţiunea cea puternică a lui Dumnezeu în spiritul omului, prin
care acesta devine Fiul lui Dumnezeu şi astfel el ajunge la lumina divină primordială sau, ceea ce este
acelaşi lucru, la dreapta, via şi puternica înţelepciune a lui Dumnezeu.








Capitolul 3















Cuvântul Etern întrupat şi martorul său Ioan Botezătorul. Principalele semne ale noii
naşteri. Prima şi a doua graţie, (Ioan 1, 14-16)


(14) Şi Cuvântul (Logosul creator) s-a făcut trup şi a locuit printre noi, fiind plin de har şi
de adevăr. Şi astfel noi am privit slava Lui, o slavă care este întocmai ca slava celui care este
născut direct din Tatăl.
(15) Ioan a mărturisit chiar despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam
eu: «Cel ce vine după mine este cu mult înaintea mea, pentru că El era înainte de mine.”

(16) Şi prin El noi toţi am primit din plinătatea Lui şi am primit har după har;


1. Când omul care a fost astfel creat prin noua naştere a devenit un veritabil copil al lui
Dumnezeu, adică în momentul în care el este născut din Dumnezeu Tatăl, prin iubirea pentru
Dumnezeu, el ajunge atunci să fie una cu Dumnezeu, spre gloria luminii primordiale care este Fiinţa
originară a lui Dumnezeu însuşi; o asemenea fiinţă este propriul Fiu care este născut din Tatăl, lumina
cea ascunsă în căldura iubirii atât timp cât iubirea nu se manifestă şi nu iradiază. Această sfântă
lumină este de asemenea propria glorie a Fiului venind de la Tatăl, la care ajunge orice om care este
născut din nou şi aceastăglorie este graţia eternă şi adevărul; aceasta este realitatea sau Cuvântul
(Logosul creator) făcut trup.
2. Aceasta este mărturia pe care Ioan a adus-o, arătând că omul pe care l-a botezat în apele
Iordanului era Acela pe care el îl anunţase poporului în predicile sale şi despre care a spus: “Iată-L pe
Cel care vine după mine, dar care în realitate a fost înainte de mine”, ceea ce semnifică de fapt: iată
lumina primordială şi esenţa originală a oricărei lumini şi a oricărei fiinţe, care a precedat orice
existenţă şi din care provine orice fiinţă.
3. Această lumină primordială este de asemenea eterna glorie întru Dumnezeu şi Dumnezeu
însuşi este această glorie; această glorie a fost Dumnezeu însuşi, întru Dumnezeu, din toată
eternitatea. Iar existenţa, lumina şi viaţa liberă a tuturor fiinţelor provin din această glorie.
4. Prin urmare, orice viaţă este o graţie a lui Dumnezeu care umple şi pătrunde complet o
formă vie. Viaţa originară a oricărui om este prin ea însăşi expresia gloriei lui Dumnezeu, ea este
prima graţie a lui Dumnezeu, dar această graţie suferă din cauza acestui sentiment de superioritate
egoistă care se află în conflict cu sentimentul umilinţei ce se datorează în mod necesar intuiţiei
omului că el provine din lumina primordială.
5. Şi întrucât această primă graţie era pe punctul de a dispărea în om, lumina primordială a
venit ea însăşi în lume, pentru a le arăta oamenilor cum să regăsească această primă graţie,
reintegrând din nou această lumină primordială sau această existenţă originară, iar în locul vieţii for
8

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


vechi, să aleagă o nouă viaţă. Această transformare înseamnă mai întâi acceptarea graţiei în vederea
primirii graţiei, sau, ceea ce este acelaşi lucru, abandonarea vieţii vechi născută din slăbiciune şi
inutilitate pentru o nouă viaţă fericită şi indestructibilă întru Dumnezeu, prin îmbăierea în
plenitudinea paradisiacă a lui Dumnezeu.
6. Prima graţie era o necesitate care nu cunoştea libertatea; ea era deci lipsită de orice
constanţă. A doua gratie este astfel o libertate totală, nesupusă nici unei necesităţi şi, prin urmare,
veşnic indestructibilă, deoarece ea nu este supusă nici unei restricţii şi nici unei obligaţii. Nu mai
există distrugere acolo unde nu mai există duşman, iar prin duşman se înţelege aici tot ceea ce caută
să împiedice trăirea şi acţiunea unei fiinţe libere.





Capitolul 4

















Despre lege şi graţie. Lupta fiinţelor umane care sunt chemate să devină copiii liberi ai
lui Dumnezeu. Venirea Mântuitorului. Tatăl şi Fiul sunt mereu uniţi precum lumina şi flacăra.
(Ioan 1, 17-18)
















(17) Căci Legea lui Dumnezeu a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin
intermediul lui Iisus.
(18) Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; doar Fiul Lui, care este permanent
scufundat în sânul Tatălui (inima cea tainică a lui Dumnezeu), Acela L-a făcut oamenilor
cunoscut.”

1. De fapt, legea lui Dumnezeu care a apărut o dată cu prima viaţă a fost dată încă de la
început primului om şi, prin urmare, Moise a fost reprezentantul ei. Dar legea lui Dumnezeu nu a
urmărit niciodată să dea cuiva libertatea adevărată, pentru că, în general, legea nu stimulează viaţa, ci
dimpotrivă, ea o limitează printr-o anumită constrângere.
2. Prin efectul pozitiv al voinţei imuabile a forţei primordiale, primele idei creatoare au luat
formă şi au dat naştere unor fiinţe individuale. O necesitate imuabilă a operat, prin urmare, această
separare a fiinţelor şi apariţia lor limitată în spaţiu şi timp.
3. Astfel, fiinţa, adică omul - iar dintr-un anumit punct de vedere divinitatea însăşi, sau, ceea
ce înseamnă acelaşi lucru, Fiinţa primordială a lui Dumnezeu însuşi – era separată de originea sa, dar
ea încă era conştientă, cu toate că ea era legată de o formă limitată şi era susţinută de o voinţă
imuabilă. Dar această stare nu a fost pe placul fiinţei ce a fost astfel creată, şi sentimentul său de
superioritate egoistă a intrat atunci în conflict cu conştiinţa limitării şi a separării sale .
4. Pentru aceste fiinţe din prima perioadă, lupta a devenit din ce în ce mai intensă, astfel că
legea primordială fundamentală a trebuit să fie întărită. Atunci aceste fiinţe au fost supuse unei
constrângeri temporare severe; iar aceasta corespunde apariţiei lumilor materiale solide şi a
majorităţii primelor fiinţe.
5. Odată cu fiinţele din cea de-a doua perioadă a apărut şi omul cu învelişul său corporal, pe
baza primei sale judecăţi, în ciuda triplei separări de originea sa primordială pe care a recunoscut-o
totuşi în el, el a devenit orgolios şi neascultător faţă de o lege uşoară care, nefiind expresia unei voinţe
absolute, nu a mai fost decât un sfat sau o directivă care îi lăsa libertatea deplină de a gândi şi de a
acţiona.
6. Însă cum el nu a mai vrut să recunoască şi să respecte îndatoririle sale atât de uşoare, a fost
apoi supus unei sancţiuni mult mai severe şi mult mai dure, astfel că neascultarea lui l-a costat foarte
scump.
7. Fiinţa divină s-a manifestat atunci pe pământ prin Melchisedec, pentru a-i ghida pe
oamenii astfel pedepsiţi; dar aceştia au vrut foarte repede după aceea să se lupte din nou. Atunci a fost
nevoie ca ei să fie supuşi unei noi legi, pentru a-i readuce la ordine şi după aceea lor nu le-a mai
rămas decât o mişcare mecanică ce se afla în opoziţie cu toate înclinaţiile lor.
9

---

Marea Evanghelie a lui Ioan Vol.1


8. Această lege nouă a creat o mare prăpastie, pe care nici un spirit şi nici o fiinţă nu au putut
să o treacă. Puţin câte puţin, a început chiar să fie pusă la îndoială posibilitatea de a trece vreodată
dincolo de această prăpastie şi astfel a slăbit conştiinţa perenităţii vieţii interioare care, începând cu
acest moment, le-a apărut oamenilor ca fiind foarte îndoielnică (cu alte cuvinte, ei au început să se
îndoiască de ea).
9. În urma acestei limitări, fiinţa divină originară a apărut pentru prima oară în toată
splendoarea şi plenitudinea Ei, în persoana lui Hristos.
10. Creaţia divină originară le-a fost astfel oferită din nou oamenilor. Toate slăbiciunile lor au
putut fi astfel distruse prin această nouă graţie care le-a fost dată oamenilor, prin această nouă viaţă
plină de lumină veritabilă, care le arăta calea cea dreaptă şi adevăratul scop al existenţei lor.
11. Cei care L-au recunoscut pe Iisus, au primit acum o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu
şi, astfel, pentru prima dată, au putut să-L vadă pe Dumnezeu, pe care până atunci nici o altă fiinţă nu
a putut să-L vadă vreodată în întreaga Sa plenitudine şi splendoare. Oamenii au putut atunci să-L vadă
în exteriorul lor, alături de ei şi, prin El, au putut să se recunoască ei înşişi, precum şi propriul lor
destin perfect liber.
12. Prăpastia de netrecut care fusese stabilită de lege a fost astfel din nou astupată. Din acel
moment, toţi oamenii au putut şi pot să se elibereze de jugul acestei legi, cu condiţia de a transforma
cu adevărat vechiul om în omul cel nou, întru Hristos, aşa cum, de altfel, se spune: “trebuie să ne
dezbrăcăm (separăm) acum de vechiul om pentru a ne îmbrăca (a ne uni pentru totdeauna) cu omul
cel nou”, sau: “cel care iubeşte viaţa sa cea veche acela o va pierde, însă acela care fuge de ea va
câştiga, fără îndoială, o viaţă nouă. Iată care este noua Evanghelie cea vie a lui Dumnezeu, care este
anunţată din sânul Tatălui”.
13. Expresia: “Cel care se află în sânul (inima tainică, esenţială a) Tatălui” este echivalentă
cu: “cel care a fuzionat profund cu înţelepciunea supremă, originară a lui Dumnezeu” sau: “propria
Fiinţă interioară a lui Dumnezeu sălăşluieşte în mod tainic în iubire, la fel cum lumina se află în foc”.
La fel, o căldură pură şi puternică provine din iubire, iar existenţa ei în noi generează din nou căldura
tainică ce produce la rândul ei lumina cea tainică, în felul acesta, din iubire, care este asemănătoare
naturii Tatălui şi care în realitate este Tatăl însuşi, rezultă lumina supremă a înţelepciunii divine care
este asemănătoare Fiului, ea fiind chiar Fiul însuşi, ei nefiind doi, ci Unul. Iisus este mereu una cu Cel
care este numit Dumnezeu, la fel cum lumina şi căldura, sau căldura şi lumina, sunt unul şi acelaşi
aspect, deoarece adeseori căldura produce lumină şi lumina produce căldură.






Capitolul 5

















Mărturia lui Ioan Botezătorul, care neagă că ar fi spiritul lui Ilie, dar care mărturiseşte
cu umilinţă că este precursorul lui Mesia ( Ioan 1, 19-30)






(19) Iată mărturisirea care a fost făcută de Ioan atunci când Iudeii au trimis din Ierusalim
pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?”
(20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu el este Mesia.
(21) Şi ei l-au întrebat “Dar tu cine eşti? Eşti Ilie? “Şi el a zis: “Nu sunt” “Eşti
proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
(22) Atunci i-au zis: “Dar tu cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui
tu despre tine însuţi?”
(23) “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», aşa
cum a zis proorocul Isaiia.”
(24) Trimişii erau din partea fariseilor.
(25) Ei i-au mai pus atunci următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Mesia,
nici Ilie, nici proorocul?”
(26) Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Unul, pe
10

---